La un an de la inundaţiile care au devastat multe dintre localităţile din sudul ţării, Bechetul îşi numără încă ruinele. O parte din casele distruse au fost reconstruite cu ajutoarele trimise de guvern, altele reabilitate. Cele mai multe însă continuă să se degradeze sub ochii proprietarilor neputincioşi.
24 aprilie 2006 a fost o zi neagră în calendarul Bechetului. Era dimineaţă când Dunărea a spart malurile şi s-a năpustit cu o furie oarbă în oraş, măturând totul în calea ei. În câteva minute, străzile din josul localităţii au fost una cu fluviul, singurele mijloace de transport rămânând bărcile. Cuprinse de apa nemiloasă, casele s-au fărâmiţat precum castelele de nisip. Au murit animale, culturi, speranţe. Şi au plâns sute de oameni. Pentru că după dezastru, jalea a rupt şi ea zăgazurile. Cu puţinul pe care l-au smuls apelor, oamenii s-au refugiat la rude, prieteni ori în adăposturi puse la dispoziţie de autorităţi. Nu mai era loc decât de disperare: îşi pierduseră casele, bruma de avere strânsă într-o viaţă de om. Şi nu credeau că se vor mai putea întoarce vreodată acasă.
Primii nori s-au risipit o dată cu venirea tirurilor de ajutoare. De la guvern, de la oameni de afaceri, de la fundaţii internaţionale, pachetele cu alimente, haine, corturi, medicamente au continuat luni la rând să le readucă speranţa oamenilor din Bechet. Fiecare membru de familie a primit, de asemenea, un milion şi jumătate de lei.
Materialele de construcţii au fost însă darul cel mai de preţ. Pe mulţi i-au convins să se apuce pe loc de lucrări – să-şi repare casele afectate ori chiar să-şi ridice altele, din temelii. Alţii au stat la poartă, cu chiştoacele în colţul gurii, privindu-i pe voluntari cum muncesc pentru ei. E drept, s-au găsit câţiva care au schimbat sacii de ciment pe obiecte considerate mai utile decât o locuinţă: telefoane mobile, televizoare sau chiar pe o chită de bani cu care au plecat definitiv din Bechet.
Boala pământului n-are leac
Cu bune ori cu rele, oraşul s-a întors încet la viaţa de dinainte. Sau a încercat. Pentru că urmele dezastrului provocat de inundaţiile de acum un an nu au dispărut. Mai mult, ele continuă să apară zi de zi.
„Apa a distrus definitiv 32 de case şi a avariat serios peste 90”, face bilanţul dezastrului Iulian Popescu, referent urbanism în cadrul Primăriei Bechet. “Astăzi, cele 32 de case sunt reconstruite aproape în totalitate. Celelalte au fost reparate – desigur, în măsura în care oamenii au folosit materialele în scopul pentru care au fost aduse. Necazul cel mare este însă altul: numărul caselor avariate a crescut abia după retragerea apelor. Şi asta dintr-un motiv foarte simplu: terenul fiind nisipos, s-a îmbibat cu apă. Se produc alunecări de teren şi astfel casele – în special cele din chirpici, fără fundaţii – alunecă şi ele, se crapă şi în final se prăbuşesc“.
„Mă uit la ea şi aştept“
În această situaţie se află nea Fidel – Constantin Gane, după buletin: casa pe care a ridicat-o cu propriile mâini piere cu încetul, chiar sub ochii lui. Neavând cum să se lupte cu pământul, bătrânul şade pe treptele casei, privind neputincios fiecare etapă a sfârşitului unei vieţi.
„N-am să uit nici când o să închid ochii ziua în care a venit puhoiul. Apa ajunsese la fereastră, mi-a luat mobila, preşuri, ţoale. Era totul o Dunăre… S-a retras repede, în două zile. Dar ce a lăsat în urmă… prăpăd. De atunci, casa se duce încet la vale, de parcă ar trage-o pământul la el. Eu n-am cum să mă împotrivesc… Mă uit la ea şi aştept“, vorbeşte rar şi obosit nea Fidel. În spatele lui, pereţii între care s-a însurat, a avut copii şi a rămas văduv se macină mereu – la fel cum i s-a măcinat lui definitiv sufletul, acum un an, la potop.
Fundaţie de… fasole
Norocul lui Aurel Oprescu e că are câţiva ani mai puţin. Adică a avut răbdare să aştepte materialele de construcţii şi putere să se apuce de lucru. Altfel nu ar fi fost mai departe de nea Fidel.
„Prima casă care a căzut în Bechet a fost a mea. Mi-a ras-o Dunărea! Ce era să fac?! Am aşteptat să vină ajutoarele şi m-am apucat de alta: am terminat două camere şi o sală, iar de bucătărie nu mi-a mai rămas nimic. Cu ce bani mai am eu, până la toamnă sper să o fac şi pe asta. Pân-atunci, ia, mănânc aci în curte şi mă uit la locul unde eram odată“, râdea plâns Aurel, în pragul noii locuinţe, încă netencuite. Mai departe, în curte, un pătrat de ciment aminteşte vechea fundaţie. E plină de pământ acum şi creşte fasole pe ea.
Singura salvare – prea scumpă
Cu toate ajutoarele aduse de la guvern, cu toate încercările oamenilor de a-şi repara, după posibilităţi, locuinţele în paragină, la Bechet se dă o luptă continuă, fără succes. Singurul vinovat este pământul, pe care nici un ban nu îl mai poate schimba. După cum spune primăria, o soluţie ar exista totuşi. Dar la costurile pe care le implică ea, este puţin probabil că se va realiza în viitorul apropiat. „Singura posibilitate ar fi strămutarea locuinţelor aflate în această situaţie. Numărul lor este însă foarte mare şi creşte în fiecare zi. Iar la preţul de cinci-şase sute de milioane de lei, cât costă reconstrucţia unei case, este greu de crezut că va da cineva suma necesară“, a afirmat Iulian Popescu. „Noi am realizat însă un studiu în acest sens, iar documentaţia am timis-o la Prefectura Dolj. De acolo a plecat la guvern şi… acum aşteptăm!“.
